In Evul Mediu femeia isi indeplinea cu prisosinta rolul de procreare. "Situatia femeii era intr-o umbra deasa si grea a pacatului originar”. Femeile erau vazute ca fiind inferioare barbatilor, si nu se bucrau de afectiunea lor. Biserica le invata ca trebuie sa fie ascultatoare si supuse tatilor si barbatilor lor.
De cele mai multe ori, casatoria nu era alegerea femeii, ci era mai degraba determinata de vointa parintilor. Inca de la o varsta frageda, fetele erau obisnuite cu gandul ca se vor casatori. Ele erau invatate cum sa devina neveste bune pentru viitorii lor soti: sa le faca pe plac si sa le creasca copiii. Era de neconceput pentru o femeie sa-si urmareasca propriile idealuri sau sa aiba dorinte, acestea fiind privilegiile barbatilor.
Femeile erau crescute pentru a se marita, unica lor alternativa fiind intrarea intr-o manastire de maici.Ele puteau fi date la o manastire de catre propria familie, dar puteau intra si de bunavoie, indiferent de varsta. Pentru multe femei manastirea era locul in care scapau de saracie, in care li se oferea oportunitatea de a avea o viata pioasa, de a obtine o educatie si anumite responsabilitati care le erau refuzate in lumea exterioara.